2017-11-01
940
Schema 1
Funcţiile finanţelor publice
 |
1. Funcţia de repartiţie are două faze: constituirea fondurilor băneşti şi distribuirea acestora.
Constituirea fondurilor financiare, prima fază a funcţiei de repartiţie, se înfăptuieşte prin prelevarea de către agenţii economici a impozitelor, taxelor, contribuţiilor pentru asigurarea socială, a amenzilor, penalităţilor, chiriilor şi veniturilor întreprinderilor publice, veniturilor din realizarea mijloacelor fixe ale statului, ajutoare, donaţii, împrumuturi etc. La construirea fondurilor financiare participă practic toţi agenţii economici rezidenţi, precum şi persoane nerezidente: întreprinderile cu capital de stat, întreprinderile cu capital privat sau mixt, instituţii publice, populaţia ect. Cea mai mare parte a resurselor financiare îşi au izvorul în PIB şi într-o măsură mai mică în avuţia naţională sau în transferuri primite din străinătate. De asemeni la constituirea fondurilor financiare cea mai mare parte revine resurselor cu titlu nerambursabil, obligator şi fără contraprestaţii. O parte mai mică din aceste fonduri e completată de resursele împrumutate atît din interior cît şi din exteriorul ţării. De fapt, în timp ce are loc constituirea fondurilor de mijloace financiare la dispoziţia statului, concomitent are loc distribuirea fondurilor băneşti la diverse persoane juridice şi persoane fizice.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă distribuirea fondurilor. Repartizarea mijloacelor băneşti din fondurile publice trebuie să se facă după anumite criterii, pe baza anumitor tehnici în dependenţă de importanţa obiectivelor ce trebuiesc finanţate, deoarece cererea de resurse financiare este, de regulă, mai mare ca oferta.
|
|
|
Distribuţia resurselor financiare se face în scopul acoperirii cheltuielilor privind:
învăţămîntul, sănătatea, cultura, asigurările sociale, gospodăria comunală şi locuinţe, apărarea naţională, menţinerea ordinii publice, datoria publică. Această repartiţie se face pe beneficiari, obiective şi acţiuni. Repartiţia sau distribuţia fondurilor se face în scopul acoperirii cheltuielilor privind: plata salariilor, procurării de materiale, plata serviciilor, acordarea subvenţiilor, transferuri către persoanele fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare), investiţii capitale ect.
Redistribuirea mijloacelor prin funcţia de repartiţie are consecinţe cu caracter economic şi social. Prin repartiţie se redistribuie o parte din venitul naţional sectorului neproductiv zonelor geografice defavorizate, persoanelor socialmente vulnerabile ect. Funcţia de repartiţie a finanţelor contribuie la înlăturarea inegalităţii existente între diferite categorii de cetăţeni. Ca şi finanţele publice, funcţia de repartiţie a acesteia are caracter obiectiv, pe cînd procesul propriu – zis de redistribuire are un caracter subiectiv, ce depinde de capacitatea factorilor de răspundere, de a lua decizii adecvate, de situaţia social – economică din ţară, de orientarea forţelor politice ect.
2. Funcţia de control a finanţelor publice.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de resurse financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Societatea este interesată în asigurarea resurselor financiare necesare nevoilor obşteşti, dirijarea resurselor respective, luînd în consideraţie priorităţile stabilite de organele competitive, maximizarea eficienţei utilizării resurselor financiare ect.
Fondurile publice reprezintă o bună parte din venitul naţional, de aceia apare necesitatea pentru organizarea unui control riguros asupra modului de constituire, repartiţiei şi utilizare a acestor fonduri. Funcţia dată presupune şi controlul riguros asupra păstrării şi utilizării gospodăreşti a bunurilor proprietate de stat. Pentru a împiedica folosirea neraţională a resurselor materiale, de muncă, financiare pentru a preveni risipa şi chiar însuşirea ilicită a activelor publice, este necesar ca statul să exercite un control sistematic şi organizat asupra sectorului public al economiei.
|
|
|
Deci, funcţia de control se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la repartiţia acestora pe beneficiari şi la eficienţa cu care unităţile economice cu capital de stat şi instituţiile publice utilizează resursele de care dispun. Funcţia de control este legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă decît aceasta, deoarece vizează şi modul de utilizare a resurselor.
Controlul financiar se efectuează în fazele repartiţiei, producţiei, schimbului şi consumului.
În faza repartiţiei se urmăreşte provenienţa resurselor financiare publice, nivelul acestora, repartizarea între beneficiari ect.
În faza producţiei controlul financiar se realizează în sectorul public, se manifestă asupra întreprinderilor publice. Aici se are în vedere urmărirea tuturor fazelor procesului de producţie, eficienţa utilizării mijloacelor de producţie.
În faza schimbului se controlează preţurile de realizare, viteza cu care mărfurile trec de la producător la consumator ect.
În faza consumului controlul financiar vizează consumul productiv al unităţilor economice cu capital de stat prin prisma eficienţei şi rentabilităţii. Aici se include şi consumul final al instituţiilor publice de învăţămînt, sănătate, cultură, administraţie ect. Deoarece relaţiile financiare sînt relaţii băneşti, controlul financiar este, deasemeni, un control nemijlocit de bani.
Controlul financiar public se exercită de organele specializate: Ministerul Finanţelor, Banca Naţională a Moldovei, Trezoreriei, Serviciul Fiscal de Stat, Curtea de Conturi, Direcţiile de finanţe ale administraţiilor publice locale, Parlament, Guvern organe specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de stat, etc.
SCHEME
Schema 2. Tratarea termenului “Finanţe”
 | |||||||
|
| ||||||
|
Schema 3. Necesitatea, condiţiile şi circumstanţele apariţiei finanţelor.
 |
Schema 4. Diverse tratări ale categoriei “Finanţe”
Schema 5. Conceptul contemporan al finanţelor publice
Tema 2: Politica financiară
1.Politica social economică a statului. Conceptul de politică financiară.
2.Tipuri de politică financiară.
3.Direcţii esenţiale ale politicii financiare în Republica Moldova.
1.Politica social - economică a statului. Conceptul de politică financiară
Politica financiară este o componentă a politicii generale, care reprezintă o formă de organizare şi conducere a unei colectivităţi umane pentru satisfacerea intereselor sale. Politica economică a statului reprezintă o acţiune generală a puterii publice centrale, conştiente, coerente şi finalizate care se exercită în domeniul economiei adică influenţează producţia, schimbul, consumul bunurilor, serviciilor şi constituirea capitalului.
Sarcinile politicii social economice sunt:
1. Asigurarea libertăţii economice
2. Asigurarea ocupării complete a forţei de muncă
3. Asigurarea creşterii economice
4. Asigurarea stabilităţii preţurilor
5. Protecţia mediului înconjurător
6. Crearea condiţiilor pentru cei care nu pot găsi de lucru sau nu pot lucra
7. Introducerea înlesnirilor fiscale pentru păturile populaţiei cu venituri scăzute.
Politica social-economică a statului are următoarele componente (reieşind din sarcinile care trebuie de realizat)
1. Politica financiară (include politica bugetar-fiscală şi cea monetar–creditară, politica valutară şi cea a cursului de schimb).
2. Politica preţurilor(reglementează costurile şi dobânzile).
3. Politica de venituri salariale (stabileşte modul de formare a salariului din sectorul public, salariul minim, ca raport dintre veniturile salariale din diferite ramuri, în scopul menţinerii ratei inflaţiei sub controlul statului).
4. Politica comercială (reglementează activitatea de comerţ extern).
5. Politica industrială (reglementează activitatea în domeniul industrial).
6. Politica agrară(reglementează activitatea în domeniul sectorului agro-alimentar).
7. Politica în domeniul învăţământului.
8. Politica ocupării forţei de muncă.
Politica financiară face parte din politica generală a statului şi îndeplineşte un rol important a includerii diverselor programe de dezvoltare economică.
Politica financiară - exprimă totalitatea metodelor, mijloacelor, instrumentelor, instituţiilor privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale în vederea realizării scopurilor macroeconomice şi obţinerea echilibrului general adecvat în economie.
|
|
|
Obiectivele de bază ale politicii financiare constau:
1. În stabilirea, dezvoltarea şi creşterea economică.
2. Reducerea şomajului.
3. Reducerea inflaţiei.
4. Creşterea nivelului de trai al populaţiei.
Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei. Aceasta se vede prin modul în care se înfăptuieşte repartizarea resurselor financiare prin dimensionarea şi desfiinţarea fondurilor constituite.
Vorbind despre politica financiară trebuie să definim două noţiuni de strategie şi tactică.
Strategia financiară reprezintă programele de perspectivă îndelungată, iar tactica financiară include actele administrative şi de planificare pe perioade scurte, precum şi măsurile prevăzute a se lua pentru executarea planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei perioade.
Politica financiară a statului diferă în funcţie de interesele păturilor sociale pe care le exprimă partidele de la putere:
1. de potenţialul a fiecărei ţări,
2. de orânduirea socială,
3. de metoda de conducere.
În acelaşi timp politica financiară reprezintă o sferă relativ independentă în activitatea statului şi mijloc important de realizare a politicii statului în orice domenii de activitate economică.
În baza realizării politicii financiare stau un şir de principii generale şi specifice.
Principiile generale de asigurare a politicii financiare eficiente sunt:
1. luarea în vedere a acţiunii legilor economice obiective,
2. luarea în vedere a condiţiilor istorice concrete,
3. luarea în vedere a experienţei proprii din anii anteriori şi experienţei mondiale
Principiile specifice:
1. asigurarea structurii raţionale a sistemului financiar din societate,
2. asigurarea constituirii unui mecanism financiar raţional,
3. echilibrarea cheltuielilor şi veniturilor în toate compartimentele a sistemul financiar,
4. crearea rezervelor financiare,
5. concentrarea resurselor financiare pentru realizarea obiectivelor social- economice principale ale statului prin elaborarea politicii fiscale raţionale,
6. concentrarea resurselor financiare importante în mîinile statului,
7. echilibrarea politicii financiare şi monetar-creditare.
2. Tipuri de politică financiară
Politicile financiare includ două componente principale:
1. Politica bugetar-fiscală.
2. Politica monetar-creditară.
I. Politica bugetar-fiscală reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin venituri şi cheltuieli publice, în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerea echilibrului general.
Instrumentele politicii bugetar-fiscale sunt:
1. Impozitul, care reprezintă instrument de preluare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului
2. Taxa, care reprezintă plata efectuată de persoanele fizice, juridice pentru serviciile prestate acestora de către instituţiile publice
3. Transferul,-plăţi guvernamentale fără rambursare (compensare) făcute cetăţenilor
|
|
|
4. Achiziţii guvernamentale, cheltuieli băneşti pentru procurarea de bunuri şi servicii necesare statului
Politica bugetară - reprezintă politica în domeniul cheltuielilor publice.
Ea stabileşte:
1. mărimea, destinaţia, structura optimală a cheltuielilor,
2. obiectivele ce trebuie atinse în efectuarea diferitor cheltuieli,
3. căile şi metodele ce se realizează pentru atingerea scopurilor reieşind din faptul ca eforturile să fie minime.
Dimensionarea cheltuielilor publice poate fi stabilită prin două mărimi:
1. mărimi absolute, mărimea cheltuielilor în valuta naţională
2. mărimi relative:
a)cheltuielile publice absolute se raportează la produsul intern brut.
b)cheltuielile publice pe locuitor = cheltuielile publice absolute / numărul populaţiei.
Politica fiscală reprezintă politica în domeniul stabilirii resurselor financiare publice.
Ea stabileşte:
1. volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi procurate de stat de la fondurile sale
2. metode de preluare ce se utilizează în procesul de constituire a fondurilor financiare, deci stabilirea sistemului şi instrumentelor fiscale.
3. obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul de constituire a fondurilor financiare.
Volumul şi provenienţa resurselor financiare se determină în dependenţă de:
1. cheltuielile publice care sunt redate de necesarul de resurse financiare,
2. produsul intern brut,
3. nivelul şi progresivitatea impozitelor.
Fondurile financiar-publice se pot forma în baza unei contribuţii egal plătită de contribuabili sau de o contribuţie diferenţială care depinde de mărimea venitului, de situaţia personală şi de capacitatea de muncă şi domeniul de activitate.
II. Politica monetar-creditară – reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin oferta de bani în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice.
Instrumentele politicii monetar-creditare:
1. Operaţiuni pe piaţa deschisă cu hîrtiilor de valoare (vînzarea cumpărarea de către Banca Naţională a Moldovei (BNM) a hîrtiilor de valoare emise de Guvernul ţării ce urmăreşte scopul de mărire sau reducere a cantităţii de bani în circulaţie).
2. Modificarea ratei dobânzii (micşorarea sau mărirea ratei dobânzii contribuie la mărirea sau micşorarea resurselor creditare a băncilor comerciale).
3. Modificarea cotei rezervelor obligatorii (schimbarea cotei depozitelor obligatorii a băncilor comerciale care se păstrează în numerar la Banca Naţională a Moldovei).
4. Intervenţia pe piaţa valutară(stabilizarea cursului valutar prin vînzarea sau cumpărarea monedei de către Banca Naţională a Moldovei).
În schema de mai jos sunt concretizate „Domeniile de manifestare a politicii financiare”:
 |
Schema 6
3. Direcţii esenţiale ale politicii financiare a Republicii Moldova
Datorită faptului că Republica Moldova se află într-o criză economică deja de un deceniu, statul se confruntă cu mari dificultăţi de ordin financiar, care împiedică atingerea obiectivelor politicii generale a statului. Problemele financiare şi lipsa unor investiţii consistente caracterizează toate componentele activităţii publice private. Identificarea, antrenarea şi fluidizarea resurselor financiare, reclamă politici şi acţiuni neordinare. Republica Moldova are nevoie de un aflux masiv de resurse financiare. Investiţiile străine directe nu vor întârzia dacă va exista o consecvenţă politică în favorizarea acestor plasamente. Sunt absolut necesare măsuri energice în perfecţionarea sistemului legislativ privind investiţiile, extinderea exportului(prin sporirea competitivităţii produselor autohtone), disciplinarea regimului fiscal, negocierea unor credite preferenţiale cu destinaţie specială, asistenţa externă prin intermediul unor instituţii financiare specializate etc.
Politica financiară a Republicii Moldova prevede următoarele obiective şi acţiuni:
Obiective:
1. Onorarea obligaţiunilor financiare la toate nivelurile;
2. Stimularea antreprenoriatului prin politica bugetară;
3. Coordonarea nivelului cheltuielilor bugetare cu dinamica PIB;
4. Promovarea echităţii fiscale, transparenţii, stabilităţii şi simplităţii politicii financiare;
5. Asigurarea stabilităţii fiscale
Acţiuni:
1. Ajustarea cheltuielilor bugetare la posibilităţile reale de colectare a veniturilor;
2. Echilibrarea bugetului consolidat, ţinînd cont de sporirea locurilor de muncă
3. Fixarea volumului cheltuielilor bugetare, ţinînd cont de programele eşalonate pentru fiecare perioadă;
4. Limitarea cotei externe în volumul anual al PIB;
5. Finanţarea deficitului bugetar cu preponderenţă din contul împrumuturilor interne.
Tema 3. Mecanismul financiar
1. Conceptul de mecanism financiar, structura şi funcţionalitatea acestuia.
2. Sistemul fondurilor financiare.
3. Metodele administrative de gestiune financiară.
4. Pîrghiile economico – financiare.
5. Instituţii şi organe cu atribuţii în sfera activităţii financiare
6. Norme reglementării juridice privind activitatea financiară.
1. Conceptul de mecanism financiar, structura şi funcţionalitatea acestuia
Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului economic.
Mecanismul economic reprezintă ansamblu de procese, tehnici şi instrumente de reglare a activităţii economico – sociale.
Mecanismul financiar concentrează procesele, tehnicile şi instrumentele de reglare a activităţii financiare care se concretizează prin operaţiuni şi fluxuri financiar – monetare ce se derulează în contextul activităţii economico – sociale de ansamblu.
Mecanismul financiar depinde de tipul societăţii care poate fi:
1. economia centralizată, socialistă.
Mecanismul economic şi financiar presupun în principal procese, tehnici şi instrumente de reglare de la centru de către stat. Componenţa iniţială pentru acest tip de mecanism îl prezintă –planul unic cu caracter obligatoriu în execuţie.
Pentru mecanismul financiar elementul fundamental reprezintă planul financiar şi formele specifice de planificare financiară în particular: planificarea fluxurilor de constituirea fondurilor; de distribuire şi de utilizarea lor.
2. economia de piaţă
Care se bazează pe aşa numite procese de autoreglare, presupune un mecanism bazat pe adaptabilitatea la condiţiile de derulare a fluxurilor financiar-monetare.
În condiţiile creşterii rolului statului în economia de piaţă în conformitate cu doctrinele economice care acceptă şi argumentează necesitatea intervenţiei statului în economie, se presupune utilizarea tot mai frecventă a instrumentelor financiar – monetare pentru reglarea activităţii social – economice.
Deci, mecanismul financiar reprezintă mod de organizare a fluxurilor financiar – monetare, şi mod de constituire, distribuire, utilizare a fondurilor băneşti financiare.
Elementele structurale ale mecanismului financiar:
1. fondurile financiare;
2. pîrghiile financiare;
3. metode administrative de gestiune financiară;
4. organele cu funcţii în domeniul finanţelor;
5. dreptul financiar.
